Despre căutarea vinovaților în cazurile de suicid

De 12 ani de activitate în prevenirea suicidului creăm gălăgie publică, insistentă și credem, necesară și utilă, pe seama realităților în jurul fenomenului suicidului în R. Moldova

 În ultimul timp observăm însă și nu putem să nu menționăm faptul că asistăm la un val de de abordări crude și ne-empatice a acestor realități dure.

Problema adânc înrădăcinată în cultura noastră, care ne roade, ca gangrena, sunt speculațiile și căutările vinovaților. Se crează impresia că unii cred că dacă am găsit cine este vinovatul, persoana decedată ar învia, sau  dacă am găsi pe cine să învinovățim, societatea ar deveni mai bună. 

Din nou ne trezim cu avalanșe de mesaje publice, scrisori private, corespondențe de tot felul între instituții. În ele se discută căutarea vinovatului, se jonglează cu tot tipul de acuzații și pedepse. Se apelează la instrumente nepotrivite de genul anchetelor,  autosesizărilor, mustrărilor, pedepselor.  Asistăm la o abordare absolut neprofesionistă, lipsită de empatie, a realităților dure în jurul fenomenul suicidului din partea mai multor reprezentanți ale instituțiilor, activiștilor, reprezentanților presei și așa mai departe. Asta de-a dreptul sperie.

Câți dintre toți care și au permis să vorbească neinformați și-au pus întrebarea dacă există poate bune practici în a aborda problemele de după suicid? Poate am putea învăța ceva, prelua pentru țară din experiențele celor care au 60 de ani de luptă serioasă cu acest fenomen? Poate ar exista direcții, care ar ajuta serios  R. Moldova ca să dezrădăcineze acest fenomen tragic?

Aș vrea să mă fac clară: căutarea vinovatului nu va salva vieți, nu va învia morții și nu va aduce alinare. E nevoie de schimbare a paradigmei, e nevoie de gândire strategică pe durata lungă și de investiții serioase ca acest fenomen să înceapă să scadă la noi în țară. Cred că uneori prea superficial o facem pe eroii. Și uităm că avem o armată de comunități, rude sau prieteni îndoliați, care ne-ar putea fi profesori în domeniu.

Legislația prevede un  proces de durată de căutări, de clarificare dacă cineva a determinat la suicid persoanele decedate. Dar la ziua de astăzi se pare că prea mulți specialiști iau locul legiuitorului. Foarte repede decid cine e vinovatul, de parcă ar avea instrumentele și pârghiile necesare, aruncând vina iresponsabil sau pretinzând că știu. Mai mult decât atât și dincolo de gura lumii, care abia așteaptă să mai spele oasele încă unei potențiale victime a bârfelor despre vinovatul în cazuri de suicid, profesioniștii își permit să bârfească public aceste lucruri. Probabil pentru că undeva cuiva ele convin. 

În realitate, după un suicid aproape că nu pot fi cunoscute nuanțele acestuia, deoarece motivele au fost luate cu oamenii decedați în mormânt. Este foarte complicat să spui când omul a pierdut speranța de viață și cât timp încă a mai trăit cu această pierdere, înfruntând greutățile vieții… 

Pentru a răspunde la întrebarea cea mai dureroasă a rudelor de ce a decedat cineva drag, la nivel internațional există practica de autopsie psihologică, care este încă destul de precară. Durata unei astfel de investigații e de cel puțin 6 luni și nu se recomandă să înceapă imediat după suicid. Iar specialiștii suicidologi trebuie să ia cursuri  pentru a se forma înainte de a o face, înțelegând responsabilitatea enormă, care stă pe umerii lor în astfel de cazuri, cât și delicatețea și sensibilitatea intervenției lor. Iar la noi, deși expertiză de genul lipsește cu desăvârșire, imediat cum se întâmplă o tragedie peste noapte toți știu ce s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat și care e vinovatul. Mai ales dacă gura lumii a ajuns în presă și a devenit virală. Mai puțin știu ce e de făcut…

Singura realitate, pe care o putem cunoaște și de partea căreia serios trebuie să stăm, este să avem grijă de cei vii. ”Of, dar asta e greu, asta costă, asta nu știm cum se face, asta nu ne dă vizibilitate publică, dividente politice, nu servește intereselor noastre, nu contribuie la intrigi pe intern”… Atunci  să nu umblăm cu brasoave, dându-ne mari și tari, ca păunii umflați de importanță. De fapt, costurile reparării daunelor de după un caz de suicid sunt enorme. Costă statul, costă rudele, costă comunitatea. Costă efort mintal, financiar, timp și medicamente. Costă fiecare contribuabil la bugetul statului, dacă vreți să auziți și asta.

Deci, vă îndemn să nu aruncăm iresponsabil umbre de vină pe cei îndoliați sau atinși de pierdere, în virtutea relațiilor sau profesiei. Pentru că nici tu cu banii tău, nici R. Moldova ca stat nu a prioritizat până acum să investească strategic în domeniu.

Iar până nu luăm prevenirea suicidului în serios în R. Moldova, diluând domeniul prin interese, riscăm să continuăm să ne alimentăm importanța din aventurare în speculații, care lovesc cu învinovățirea noastră în cei vii, care sunt vulnerabili după deces. Riscăm și să dăm interpretări greșite.  Și riscăm pe durată lungă să contribuim la mai multe cazuri de suicid. Se cunoaște că multe persoane care sunt acuzate de suicidul cuiva, mai ales cele vulnerabile din cauza doliului,  pot ajunge și ele la suicid.

Orice abordare a subiectului suicidului se cere a fi prietenoasă prevenirii suicidului, să aducă vindecare în societate și să promoveze bunătatea, empatia, consolidarea eforturilor și să sublinieze grija față de cei vii îndoliați. Altfel, putem dăuna și contribui la statistici tragice.

Acest material este creat de către Liuba Ceban, fondatoarea liniei verzi pentru prevenirea suicidului www.pentruviata.md, care pledează pentru o abordare bazată pe evidență, strategică și în cunoștință minimă de cauză a realităților în jurul fenomenul suicidului în R. Moldova. Reflecțiile s-au născut în urma ultimelor vehiculări publice asociate cu tragediile suicidare. Nu se cunoaște dacă cazurile de suicid aduc mai multe daune, decât aceste vehiculări crude și iresponsabile.